Analiza documentarului Recorder de către Radu Chiriță
Profesorul de drept Radu Chiriță a urmărit documentarul Recorder și își exprimă surprinderea față de calitatea regizorală și tehnică a producției, afirmând că „Oliver Stone ar fi chiar invidios”. El recunoaște un „progres uriaș” comparativ cu investigațiile anterioare ale Recorder, evidențiind montajul și imaginile alese cu grijă, care reușesc să captiveze și să transmită emoție.
Critica eticii jurnalistice
În ciuda realizării tehnice apreciabile, Chiriță lansează o critică severă, afirmând: „Dacă l-ar fi prezentat ca film de ficțiune, era de Oscar. Dacă l-am prezentat ca jurnalism, e o mizerie.” El consideră că documentarul este, de fapt, o formă de propagandă deghizată, care a generat emoții puternice în rândul publicului, având o difuzare rapidă pe diverse medii de comunicare.
Obiecții privind prezentarea informațiilor
Chiriță ridică două obiecții majore legate de etica jurnalistică. Prima se referă la absența vocii „părții celeilalte”. Deși judecătoarea Savonea ar fi refuzat interviul, el consideră că realizatorii ar fi putut include o viziune contrară, chiar anonimă. Prezentarea exclusivă a unei singure perspective este catalogată ca „propagandă grețoasă”.
A doua obiecție se axează pe credibilitatea surselor care susțin teza „confiscării” justiției. Chiriță subliniază că majoritatea martorilor-cheie au avut probleme profesionale anterioare, ceea ce le afectează obiectivitatea. El menționează că prezentarea exclusivă a acestor voci subminează statutul de documentar.
Mesajul subversiv al documentarului
În esență, Chiriță consideră că filmul promovează ideea toxică că orice persoană acuzată este vinovată, iar achitările sunt rezultatul corupției. Această mentalitate, comparată cu cea sovietică, este văzută ca un atac asupra independenței justiției penale.
Implicații mai largi
Profesorul își exprimă temerea că documentarul face parte dintr-un proiect mai amplu, observând o tendință crescândă de atacuri asupra achitărilor și o diabolizare a judecătoarei Savonea. El argumentează că filmul nu deschide o discuție constructivă, ci impune o presiune uriașă asupra judecătorilor, sugerând ideea că „înainte de 2015 era mai bine”.
Concluzie
Chiriță încheie pledoaria subliniind că, deși justiția necesită îmbunătățiri, acuzațiile de „confiscare” a justiției sunt eronate. El îndeamnă la dezbateri reale asupra sistemului judiciar, în locul propagandei emoționale promovate de documentar.
