Curtea de Conturi – o piesă lipsă în lupta anticorupție
Declarațiile recente ale șefului Direcției Naționale Anticorupție (DNA), Marius Voineag, subliniază o realitate cunoscută: instituțiile de control ale statului român nu contribuie suficient în lupta împotriva corupției. Curtea de Conturi a României se evidențiază ca un exemplu de pasivitate instituționalizată.
Control fără consecințe: o problemă de sistem
Curtea de Conturi, teoretic una dintre cele mai puternice instituții ale statului, ar trebui să controleze miliarde de lei, bugete publice și autorități. Totuși, controlul se limitează adesea la constatări, iar acestea sunt minimalizate prin:
- formulări ambigue;
- recomandări în loc de sesizări;
- reclasificarea faptelor potențial penale ca abateri administrative;
- trimiterea responsabilității către „alte organe competente” fără urmări.
Aceste practici conduc la lipsa sesizărilor penale și la pierderea dosarelor în timp.
Cifrele care compromit credibilitatea
Conform datelor prezentate de șeful DNA, în ultimul an, instituțiile de control au transmis sub 40 de sesizări către DNA, în contextul în care DNA a deschis aproape 2.000 de dosare noi. Aceste cifre ridică întrebarea: este România un model de corectitudine bugetară sau Curtea de Conturi evită zona penală?
De ce evită Curtea de Conturi sesizarea penală?
Cauzele pasivității Curții de Conturi sunt instituționale și culturale:
1. Frica de răspundere
Auditorii evită sesizările penale pentru a nu fi chemați să le susțină în fața instanțelor, ceea ce implică responsabilitate și expertiză.
2. Politizarea conducerii
Conducerea Curții de Conturi este numită politic, ceea ce generează autocenzură în urma controalelor asupra administrațiilor sensibile sau entităților politice.
3. Cultura „recomandării”
Curtea preferă formulări precum „se impune analiza” sau „se recomandă remedierea”, care neutralizează controlul.
Contradicția fundamentală: misiune vs. practică
Conform legii, Curtea de Conturi are obligația de a sesiza organele de urmărire penală atunci când constată indicii de infracțiune. Totuși, în practică, Curtea pare să adopte o filozofie periculoasă: „Noi constatăm, alții să decidă.” Această separare a responsabilității slăbește lupta anticorupție.
Mesajul DNA: nu mai merge așa
DNA avertizează că anticorupția nu poate fi realizată doar prin procurori, ci necesită un ecosistem funcțional de control și asumare. Atunci când Curtea de Conturi nu alimentează sistemul penal, rezultatele sunt evidente: dosare puține, prejudicii nerecuperate și încredere publică erodată.
Concluzie: pasivitatea este complicitate instituțională
Într-un stat de drept, pasivitatea favorizează status quo-ul și protejează interesele. Curtea de Conturi trebuie să devină un actor activ al responsabilității publice pentru a nu transforma criticile DNA într-un rechizitoriu moral împotriva sa.
Subiectul este de interes public major: cine controlează banii statului și de ce hoțiile nu ajung în fața procurorilor?
